Jurnal de tabără sau…

Jurnal De Taabara

…un altfel de ”Periplu Umanistic”

Când am plecat, soarele răsărea.

Când ne-am întors, ne-a însoțit apusul și gândul meu ”oare mâine cum vom răsări?”

Între aceste două drumuri, soarele mai răsărise de încă patru ori.

În întâmpinări și chemări diferite.

Primul soare, fotografiat printre barele metalice de pe A2, ne vorbea deja despre sincronicități perfecte. Două fotografii aproape identice, făcute din mașini diferite, se întâlneau la 6 dimineața, pe grupul de whatsapp denumit Alcyone Camp – August 2017.

Încă mă uit cu nedumerire și mă întreb cum a fost posibil ca, pe un drum de peste 200 de kilometri, să pozăm fix același copac, printre ramurile căruia lumina roșiatică prevestea intensitatea zilelor ce urmau?

Șase mașini, pornite din colțuri diferite de țară, o singură destinație – tabăra Alcyone.

Doi dirijori plus o orchestră de 13 instrumentiști.

Ziua 1.

Am foarte vie în memorie senzația trăită de la primul mesaj al zilei:

Urmat, la scurt timp, de mulți de ”bună dimineața” și ”drum bun”.

Suna a nerăbdare. Și m-am liniștit.

Nerădarea din mine era nerăbdarea din noi.

Mesaj după mesaj, vedeam cum ne-am trezit cu toții și am pornit la drum. Drumul pe care toți cei 13 ”instrumentiști” l-au ales pentru următoarele cinci zile fără a ști aproape nimic din ce urmau să facă, din ce urma să le aducă. Piesa muzicală la care au zis ”da, vom cânta fără să știm partitura dinainte”.

Suna în mine ca o ridicare la unison în fața unei chemări încă nedeslușite. Chemare ce avea să poarte, la final, numele de ”Călătoria spre Sine”.

Fără a ne intersecta deloc pe drumul către marea cea mare, ne-am ținut aproape unii pe ceilalți, ne-am știut aproape și, când ne-am întâlnit în lumina umedă a orașului de pe plajă, am simțit că acel lucru pentru care ne-am adunat aici era ca și întâmplat.

Echipa se unise, aproape fără să își dea seama, încă de la prima geană de lumină a celei dintâi zile. Și aceasta urma să fie una dintre marile ”probe” ale taberei: capacitatea de a renunța la eul orgolios pentru un noi unit într-o singură voce.

Reușita lor se prefigurase deja. Nu mai aveau decât să o pună în fapt.

Ne adunăm în formație de lucru – 2 câte 2, ținându-ne de mână și pornim curajos către sala de curs ce avea să găzduiască, parțial, întâlnirile noastre.

De ce ești aici? a fost întrebarea.

Să caut noi posibilități de a înțelege, de a mă înțelege în primul rând pe mine…

Sunt într-o schimbare profesională acum…

Pentru ce scrie aici, pe coperta caietului pe care tocmai ni l-ați dat: să fiu față în față cu mine…

Trec printr-o perioadă de schimbare de activitate…

Să fiu o versiune mai bună a mea, la finalul taberei…

Să găsesc echilibrul între viața profesională și cea personală…

Să găsesc momentul zero…

Să mai fac pace cu una dintre umbrele mele…

Să mă uit în oglindă…

Să îmi mai răspund la niște întrebări…

Este călătoria vieții mele….

Să ajung în apă pe bune, cu barca mea, să am încredere în barca mea, chiar dacă apele sunt tulburi…

Să fiu acel coach minunat care îmi doresc să fiu…

Schimbare, tranziție… la alegere.

Căutări de răspunsuri, de oglinzi și umbre. Tot la alegere.

Puse în cuvinte diferite, chemările păreau a fi totuși dirijate de o singură baghetă: cea a căutării de sine.

Când dorințele au fost rostite cu voce tare, când ne-am auzit unii altora frământările, când ne-am creionat zările către care voiam să ne îndreptăm pașii, partitura a început să prindă contur.

Și am pornit către zările vag creionate.

Am părăsit sala de curs și am plecat din nou la drum.

Drumul a fost, poate, leit-motivul taberei Alcyone.

Drum înăuntru și drum în afară.

Fără stații prea lungi, în niciuna dintre ipostaze – călătoriile, fie ele și către sine, se fac călătorind; stațiile prea lungi favorizează inerția, rutina, zona de confort.

Prima surpriză.

Am poposit, la primul apus împreună, pe plaiuri sfinte. La o mănăstire de măicuțe cu numele de Crucea.

Să fie oare vreo legătură cu răs-crucea la care se află unii dintre noi?

Sau poate un ecou de vorbe străvechi ce ne spun că fiecare avem ”crucea sa” și că în noi stă puterea de a ne aduce în lumină umbrele, dacă doar îndrăznim să ne privim în adâncul sufletului nostru?

Am îngenuncheat împreună, în liniștea sfântă a micii biserici de la Crucea și am simțit atunci cum ne unim în credința comună a scânteierii divine din noi.

Reuniți apoi la masa monahală, a fost ca un salt în timp, în care parcă am pășit în casa bunicilor și, în Părintele cu straie negre și barbă albă l-am regăsit pentru o clipă pe bunicu’, iar în Maica Stareță, ageră, sprintenă, care mai avea de adus o farfurie cu mâncare, mai avea ceva de gospodărit pentru ca noi să ne simțim atât de bineveniți și binecuvântați, am revăzut-o pe bunica, într-o versiune mult mai tânără, dar la fel de sprintenă și bună, caldă și dornică să ne pună pe masă bucatele cele mai hrănitoare, căci erau mereu gătite cu iubire.

Mămăligă și ceapă, cartofi prăjiți și usturoi, roșii adevărate și sărmăluțe de post, învelite în foi de viță-de-vie – ecouri ale meleagurile pe care ne-am născut, ecouri ale copilăriei, ecouri din… cine suntem noi, de fapt.

Cu smerenie și simplitate, cu modestie și iubire, măicuțele ne-au hrănit cu roadele pământului și ale sufletului și ne-au deschis inimile către noi înșine și către ceilalți, oglinzi ale sufletelor noastre.

Și așa ne-au pregătit inimile pentru călătoria-surpriză.

 

Ziua 2

”Mami, de ce îți place așa de mult răsăritul?”, m-a întrebat fiul meu, acum câteva luni.

”Cred că îmi place faptul că se naște iar și iar, de parcă mă învață și pe mine că în fiecare zi mă pot naște din nou”, i-am răspuns și a fost prima data când am dat o formă clară trăirilor mele în fața răsăritului de soare.

În această a două zi de tabără, când m-am întâlnit cu Soarele, a venit din mine cel mai neașteptat salut: ”Hey, buddy, cum ești azi?”

De unde ieri, văzându-L, ce am simțit să fac a fost să închid ochii, să îmi aplec capul și să spun ”Mulțumesc!”

Eram veselă. Am părăsit plaja păstrând în minte întrebarea ”cine vreau să fiu azi?”. Știam că azi urma să facem primii pași în ceea ce, științific, se numește ”diagnoză”, iar filozofic, e nemuritoare întrebare ”Cine sunt eu azi?”

Când m-am îndreptat spre sala de curs, auzeam ca un ecou vorbele lui Socrate: a fi înseamnă a face.

”Atunci, să facem!” zic și eu.

Să facem mai întâi un pic de lumină în cameră.

Da, camera aceea în care, DACĂ am pus un bec (că poate nu am pus deloc), am pus dintre cele economice. Să nu fie consumul de energie prea mare. Că… energia costă. Și apoi, au și ele, umbrele, dreptul la liniște.

Dar azi, aici, acum, suntem toți hotărâți să aprindem candelabre în casele noastre.

Și o facem.

Ai observat că, de multe ori, e mai ușor să aprinzi lumina la vecinul tău? Să te uiți la ce se întâmplă în curtea lui?

Am făcut și noi la fel.

Cu o mica diferență: nu ne-am uitat la ce se întâmplă în curtea vecinului, ci la modul în care fiecare a aprins lumina. Nici nu contează unde. Modul în care facem ceva, orice, oricui, va vorbi despre noi, nu despre celălalt.

Ne ajutăm de ceilalți ca să ne vedem pe noi. Pentru că am înțeles deja că fiecare dintre ei oglindește o parte a noastră.

Și am început să aprindem câte un bec în neliniștea interioară.

Treptat.

E ca și cu soarele, prea mult deodată, te poate orbi.

La un moment dat, Ana ne-a rugat să deschidem ușa.

Plămânii noștri păreau a avea nevoie de o perioadă de acomodare la noua altitudine.

Aveam nevoie să respirăm din plin, să respirăm fără opreliști; era pe la chindii când am pornit din nou la drum.

Un drum unde nicio casă, niciun bloc, nici măcar un arbore nu stau în calea manifestării libere a vântului. Acolo unde vântul e stăpân și îți poate fi prieten sau dușman. Acolo unde simți libertatea totală, fără opreliști și înțelegi că libertatea înseamnă responsabilitate.

Marea. Un velier. O echipă.

”Pe mare înveți cu adevărat ce este echipa”, ne-a spus, înainte de a urca pe velier, căpitanul nostru, Florin. ”Veți coborî de aici prieteni pe viață sau dușmani pe viață. Pe mare, ori ești la unison cu ceilalți, ori nu mai ești deloc…”

Când Florin striga ”Voltăăă!!!!!” ne mutam, ca unul, de la babord la tribord, de la tribord la babord.

Am trecut, rând pe rând, la cârmă. ”Nu ai nevoie să știi”, îmi spune Florin, ”ai nevoie doar să simți. Să îți simți barca, să simți direcția… Nu ridica nicio secundă mâinile de pe timonă. Manevreaz-o cu multă delicatețe… O secundă de neatenție sau o mișcare bruscă poate genera o abatere uriașă de la curs…”

Și, în timp ce el vorbea, noi vedeam și simțeam toate astea. Nu mai era teorie, era practică în toată regulă.

Cu doar 2 ore înainte, în sala de curs, vorbiserăm despre DIRECȚIE, despre a stabili cu claritate direcția înainte de a porni la drum și de a menține direcția pe parcursul oricărui drum ai apuca-o.

Jocul coincidențelor? Florin, căpitanul nostru pe velier, habar nu avea care fusese tema zilei în sala de curs.

”Ce se întâmplă dacă las timona liberă, dacă îmi ridic mâinile de pe ea?”

”Încearcă.”

Ridic mâinile de pe timonă și barca merge mai departe. Cum vrea ea, de data asta. Cum o poartă Vântul, Velele și Valurile.

Ce coincidență: trei cuvinte care încep cu V, la fel ca Viața.

Și îmi dau seama că e exact ca în Viață: când tu nu stai la cârma vieții tale, când nu îți stabilești și menții direcția, Viața merge înainte, pe drumul dat de altcineva. Și tu devii parte din spectacolul altcuiva, Viața ta e ”scrisă” de cineva care își asumă direcția.

Marea ne-a pus la treabă.

A fi înseamnă a face.

A fi liber înseamnă că îți vei ridica pânzele și vei învăța cum să faci asta.

De la a spune la a face.

Am făcut, pe velierul ce ne-a devenit profesor de viață.

A fi la cârma vieii tale rămâne un vis sau o metaforă până în ziua în care începi să o faci. Fizic. Și am făcut-o, noi toți cei care am decis să ne scoatem bărcile la apă, să integrăm conceptele din sala de curs în Viață și să ne tranformăm Visele în realitate.

Dacă prima zi de tabără ne-a urcat în înaltul spiritului și al sufletelor deschise către pace și iubire, a doua zi ne-a coborât cu picioarele pe pământ. Sau pe apă 🙂

Ne-a adus aici, în planul fizic, în care se manifestă o bună parte a vieții noastre, aici unde rezultatele concrete, palpabile ne sporesc încrederea că putem face orice.

Inteligența fizică înseamnă să transformi visele și construcțiile tale vizionare în realitate palpabilă, să-ți trăiești cu adevărat bucuria.

Uitându-mă în lungul catargului, de jos în sus și de sus în jos, vedeam cum axa asta verticală părea că unește cerul cu marea, spiritul cu fizicul.

Și știam că, dacă primele două zile au fost despre axa verticală, următoarele două vor fi despre cea orizontală.

Ziua 3

”Salut, Maestre!” i-am spus azi Soarelui, la răsărit.

Reuniți dimineață în sala de curs, simțeam cum, în orele petrecute pe mare ieri, respiraserăm tot aerul de care aveam nevoie ca să explorăm mai departe, printre emoții și gânduri.

Comportamente. Tipare. Drivere.

Auch.

Doare.

Ce mă împinge așa, din mine, să fac ceea ce fac?

Ce cred eu despre lume?

Ce cred eu despre mine?

Întrebări pe care fiecare dintre cei prezenți și le mai pusese de câteva ori. Unii de multe ori.

Acum însă perspectiva era diferită. Trecea dincolo de mecanismele pe care fiecare și le-a construit ca să nu vadă ceea ce nu vrea să vadă, ceea ce doare să vezi la tine.

Am uneori senzația că mergem prin Viață legați la ochi cu o bandă complet opacă, ani și ani. Și vine apoi un moment în care decidem să schimbăm banda opacă, și punem în loc o eșarfă prin care pătrunde ceva lumină, ne dăm voie să începem să vedem. Și mai trece un timp și schimbăm eșarfa puțin transparentă cu un voal și mai fin. Și tot așa.

Până când găsim în noi curajul să ne lăsăm ochii complet descoperiți, să privim, să ne privim cu adevărat, în toată splendoarea jocului de lumini și umbre ce suntem noi, oamenii.

Fie că privim înăuntru sau afară, în ziua în care ne-am lăsat ochii complet descoperiți am înțeles cu certitudine un lucru: că exteriorul este doar o reflecție a interiorului.

Și propoziția ”e vina ta…” devine goală de sens.

Pentru că e ziua în care acceptăm, cu toată responsabilitatea intrinsecă, afirmația ”eu sunt Creatorul realității mele”.

Fiecare oră care se scurgea în sala de curs mai înlătura un voal. Acum, în rol de ghid al procesului, îmi veneau în minte momentele prin care trecusem eu, când am parcurs acest proces.

E ca un drum stâncos de munte, plin de mărăcini, de pietre ascuțite, pe care îl parcurgi cu picioarele goale. Și mergi înainte pentru că vrei să ajungi în locurile acelea în care pământul e cald și moale, continui expediția purtând în tine dorul de pământ cald și mângâietor sub tălpile tale julite.

Simțeam lupta din ei, îi vedeam cum fiecare luminiș în care ajungeau îi alimenta cu suficient aer pentru a merge mai sus, către vârful muntelui lor.

Mă gândeam că vor face iar și iar acest traseu, până îi vor descoperi toate colțișoarele, cu bune și cu rele, după ce tabără se va fi terminat. Acum, aici, grupul le-a dat forța de a parcurge întregul drum, chiar dacă nu l-au privit în întregime.

Solitudinea le va aduce claritate asupra altor unghere în care vor intra cu curaj – au văzut deja că… ce nu te omoară, te ridică.

După niște ore de umblat printre desișuri și hățișuri, stabilim că e destul pentru o zi, că e timpul să schimbăm registrul.

Cu ce?

Ce nu ai aflat încă – în ziua 1 a taberei, cei 13 instrumentiști ai noștri au primit următoarea ”sarcină”: să pregătească un workshop, care urma să aibă loc în a patra zi a taberei.

Un workshop a cărui tematică și invitați erau complet în responsabilitatea lor. Fiecare membru al echipei trebuia să aibă un rol activ în workshop și minim un invitat.

”De unde să luăm invitați? Ce temă să abordăm? Cum să pregătim un workshop în 3 zile?”

”Nu știm 🙂. Noi (dirijorii) avem încredere că vă veți descurca de minune!

Nu au avut tocmai 3 zile de pregătire, cum părea la început – pentru că zilele au fost pline cu alte activități, după cum ai citit deja.

Au avut… niște ore. Cu începere vineri, de la ora 18.30, până când e gata.

Workshopul urma să aibă loc a doua zi, sâmbătă, între orele 15-17.

Ne-am lăsat orchestra să își compună aria, în sala care a devenit spațiul lor de creație până pe la miezul nopții.

Mă simțeam ca în ziua în care l-am lăsat pentru prima dată singur acasă pe fiul meu, pentru mai multe ore.

Aveam cu adevărat încredere că se vor descurca, era în mine un amestec de bucurie, dar și de îngrijorare nerostită.

Și cred că au perceput-o pentru că, în orele ce au urmat, ne-au trimis din când în când poze. Fără să dezvăluie secrete – am vrut ca totul să fie o surpriză, să fim ca orice invitat din sală.

Ne-au trimis poze ca să vedem că mănâncă, exact ca fiul meu. Și apoi ne-am dus și noi liniștite la masă.

Ne-au trimis poze să vedem că se distrează și ne-am relaxat și noi.

Ne-au sunat când totul a fost gata, ca să închidem sala de conferințe.

Am stat apoi, împreună, până noaptea târziu… sau dimineața devreme, deslușind alte poteci pe desenele trasate în ziua aceea, hărțile vieții lor de AZI.

 

Ziua 4

Debut furtunos de zi.

”Simt că a venit vremea să mai dau jos o mască pe care nici măcar nu știam că o am…”, ne mărturisește, fix la debutul zilei, unul dintre băieți.

 Ne mărturism și noi, fiecare, o parte ”defectă” și apoi ne liniștim, amintindu-ne vorbele lui Richard Bach: ”Acesta este testul care îți permite să afli dacă misiunea ta pe Pământ s-a încheiat: dacă mai ești încă în viață, nu s-a încheiat.”

Cu trupurile mai ușoare de măști începe freamătul.

Mai sunt câteva ore până la reprezentația lor la scenă deschisă.

Reprezentație în care noi, profesorii de azi, devenim elevii de azi.

Hai să vedem motto-ul zilei”, zic.

Bogdan deschide la întâmplare o cărticică și ne citește: ”Ne-ați ales să vă fim învățători? Și noi v-am ales la rândul nostru! Vă dați interesul pentru ceea ce învățați? Și noi! Credeți că facem parte din viața voastră pentru că voi ne iubiți? Dar chiar nu înțelegeți? Și noi vă iubim!”

Avem impresia că a inventat, nu ne vine să credem că a citit aceste cuvinte acum, aici, dintr-o carte deschisă ”la întâmplare”.

Dar nu, nu a inventat, scrie acolo, negru pe alb!

Și mergem mai departe.

Ultimele pregătiri.

Cum aranjăm scaunele? Avem apă, cafea?

”Vă așteptăm la 3”, ne spune Larisa zâmbind, invitându-ne astfel politicos să ieșim din sală.

Și se face 3.

Pășind în sala în care acum suntem invitate, Cristina și eu, înconjurăm încăperea din privire și când ochii ni se întâlnesc, fără să rostim vreo vorbă, citesc în ochii ei exact ce simțeam și eu: totul va decurge perfect, misiunea a fost îndeplinită. Și ne așezăm zâmbind, cuminți, pe scaunele din public.

Citesc pe cele două flipchart-uri din sală:

Simt că oamenii aceștia dragi sufletelor noastre, cu care am lucrat de-a lungul mai multor luni de zile, azi au găsit în ei nu doar forța și curajul de a se expune în fața unui public necunoscut, ci mai ales bucuria în a o face, bucuria de a se exprima autentic, de a-și rosti cu voce tare lecțiile și a le transmite altora, dornici la rândul lor să pornească propria ”Călătorie către Sine”.

Am simțit că, dacă era nevoie de o minune care să îi treacă pragul lui ”de la a vorbi despre… la a face”, atunci minunea a avut loc în acel ”aici și acum” pe care l-a reprezentat workshopul lor.

Am simțit că au trecut pragul care îi ținea încă în zona de ”analiză, învățare, căutare, explorare”, adică…. non-acțiune.

Că de acum nimic nu îi mai poate ține departe de a face – iar ”a fi înseamnă a face”!

De ce am convingerea asta?

Le-a plăcut la nebunie!

Și când ai descoperit că bucuria e muuult mai mare decât teama, nimic nu te mai poate opri.

Nu voi dezvălui nimic din conținutul workshop-ului pentru că sunt convinsă că îl vor repeta și ar fi păcat să îți răpesc ceva din propria ta experiență. Te fac totuși părtaș la fericirea noastră, am auzit că fericirea e contagioasă 🙂.

Workshopul creat și pus în scenă de ”Copiii Pleiade” a fost premiul pe care și l-au oferit singuri, noi doar le-am creat spațiul. Și am încununat victoria lor cu ”coronițe” de călătorie, ca să nu uite nicicând că oricărui călător îi șade bine cu drumul.

 

Am scos bărcuțele la apă în cadrul unei cine festive deloc tradiționale.

Sau poate cea mai tradițională vreodată: hrana raw-vegan, pregătită împreună cu gazdele noastră, care au îmbrăcat hrana materială cu hrană pentru suflet și ne-au împărtășit povești adevărate de viață la limita între cer și pământ, între trăire și netrăire, povești în care cel ce părea torționarul lor a fost, de fapt, salvarea lor.

 

Ziua 5

M-am trezit cu mult înainte de răsărit.

Apucasem să dorm o oră. Eram atât de plină de toate cele întâmplate, încât somnul nu își mai avea rostul.

Ziua 5 aducea și ultima surpriză.

La ora 9 urma să ne vedem la recepție, cu checkout-ul făcut și bagajele în mașini. Mașini pe care ne le luam cu noi.

Nu le-am spus nici acum unde mergem.

Au bănuit ei ceva, pentru că le-am amintit să aibă fiecare la el un act de identitate.

Castelul și Grădinile Reginei Maria, la Balcic, cândva pământ românesc.

După noianul de peripeții, am mers acolo ca să căutăm, precum odinioară Regina, ”cuibul liniștit” – nume cu care era cunoscută această reședință preferată de vară a Reginei Maria.

Am găsit și ne-am regăsit liniștea în cuibul regal.

 

Și nu a fost tot. A fost, din nou, drumul.

Din nou, drum în noi, drum în afara noastră, drum parcurs fizic și metaforic.

De data asta, cu microbuzul în care ne-am strâns toți și, printre diagnoze făcute la minut (aplicarea practică a învățării din zilele acestea), am presărat poeme satirice rostite de povestitorul grupului pe scena improvizată din autocar, cântece de drumeție cântate în cor, susținute de vocea baritonală a vocalistului grupului, bancuri în care ne-am regăsit deopotrivă actori și observatori ai vieții pe care acum ne-o deslușeam cu mult mai multă claritate.

Când ne-am dat seama – în focul cântărilor – că suntem din nou fața hotelului, de unde fiecare urma să plece pe drumul lui, am continuat să cântăm.

Am coborât din microbuz și acolo, în mijlocul trotuarului, am continuat să cântăm.

Și îmi dădeam seama că nimeni nu vrea să plece.

Am mai stat o vreme.

Ne-am ținut în brațe. ne-am spus acel ”mulțumesc” care parcă nu reușește să exprime nici 10% din recunoștința ce ne umplea inimile, ne-am îmbrăcat ”mulțumesc”-urile cu ”te iubesc”-ul ce ne doream să redea și mai mult din tot ce simțeam atunci. Și unii dintre noi apoi am luat-o de la capăt cu îmbrățișările, poate pentru că ne simțeam cuvintele prea sărace în comparație cu bogația inimii, cu fericirea acelei clipe.

Și ne-am întors acasă mergând la pas cu soarele în adormire.

Apus.

Întrebări de drum lung: cum a fost? Cine eram acum 5 zile? Cine sunt azi?

Cel mai scurt mod de a pune în cuvinte această tabără ar fi poate: ”periplu umanistic”.

Și îmi permit să iau un mic pasaj din inegalabilul jurnal de călătorie al lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga care, în al său ”Periplu umanistic” vorbește despre lumea din exterior, iar noi am găsit-o acum în interiorul ființelor noastre.

“Ajungem la Capri pe la unsprezece. Marea se albăstreşte brusc. Insula îşi arată povârnişurile îmbrăcată în vegetaţie sudică, întunecată şi lucioasă. Toţi pasagerii coboară şi se îngrămădesc la bărcile care duc la Grota Azzura, atracţia turistică numărul unu a locului. Eu plec singură pe jos, nu cu funicularul spectaculos, ci pe drumul de serpentine înguste, spre centru. Un miros paradisiac de iasomie, de caprifoliu, de lămâi pluteşte în aerul dulce, uşurând urcuşul care nu e nici scurt, nici uşor.”

 Simt că în aceste cinci zile împreună, din tabăra Alcyone, ne-am găsit, fiecare, insula Capri din noi, întunecată și lucioasă, cu lumină și umbre, paradis și durere, serpentine abrupte și văi line, urcuș și coborâș, nici scurt, nici lung, nici greu, nici ușor.

Și am mai găsit o insulă Capri a tuturor, locul unde dispare egoul pentru unitate, dispare separarea și inflorește armonia UNU-lui.

Și aflând toate astea despre noi, am trăit înțelegerea profundă a celuilalt. Și am făcut astfel un pas decisiv în a fi aproape de oameni, în a le fi ghid, suport, coach, fără a-i judeca, ci doar a-i înțelege în dimensiunile multiple ale ființei umane.

 

Mioara Soldan

Certified Coach by ICF

Certified Coach by International Coach Federation (I.C.F.). Fondatoarea Școlii de Coaching Pleiade. Formări relevante: Systemic Coaching, Coaching Fundamentals & Empowering Leadership, Individual & Team Diagnosis for Leaders and Coaches, Delegative Processes for Team and Organisational Coaching Professionals, Entrepreneurs and Managers - formări efectuate cu Alain Cardon, părintele coaching-ului sistemic la nivel mondial. Master Psihodiagnoză Cognitivă și Consiliere Psihologică în cadrul Facultății de Psihologie, U.E.B. Formare și dezvoltare personală în Analiză Tranzacțională și Master NLP. ”Misiunea mea: să creez, alături de comunitatea Pleiade, un sistem alternativ de educație, sistem bazat pe descoperirea propriei identități, a potențialului individual și a dorințelor profunde, motivatoare, care mână omul către acțiune și rezultate.”

Leave A Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *