Nicolae Grigorescu, ,,pictorul sufletului românesc”

Este săptămâna lui Nicolae – Moș Nicolae, Sfântul Nicolae sau cum altfel îi mai spunem, azi cu siguranță se află în mințile și ,,sacoșele” noastre, iar la noapte în ghetuțe.

Pe fondul unui 6 decembrie ce urmează și al unui 1 decembrie al Românilor din toată lumea, necunoscuți românilor din România, dar cunoscuți lumii întregi prin invenții și creații de geniu, am avut o revelație nu tocmai plăcută mie: mi-am dat seama că… ascult mai des Serenada lui Schubert decât Balada lui Ciprian Porumbescu, ascult mai des naiul lui Leo Rojas decât naiul lui Gheorghe Zamfir, că am mai tot timpul pe masa de lucru un volum de poezii scrise de Pablo Neruda, deși îl ador pe Minulescu…

Și mi-am propus să dedicăm această săptămână câtorva români pe nume Nicolae, români care au contribuit la clădirea istoriei noastre naționale, dar, mai ales, la clădirea sufletului de român.

Fie că vorbim de pictură, poezie, știință, istorie sau politică, geniul lor străbate secolele și simt că este ca o datorie de onoare să îi ținem aproape, în inimile noastre și să îi pomenim mai des, să transmitem copiilor noștri adevăratele valori ale neamului românesc.

Azi va fi despre Nicolae Grigorescu, ,,pictorul sufletului românesc”.

Câmpina este orașul meu natal, iar Casa memorială a lui Nicolae Grigorescu, din Câmpina, este primul muzeu în care am pășit, copil mic fiind.

Prea multe amintiri nu am de la primele mele vizite acolo, dar azi, citind cuvintele lui Nicolae Petrașcu, revăd cu ochii mințiii stâlpii casei albe, țărăncuțele și carele cu boi din picturi și îmi dau seama că felul în care am văzut întâia oară casa și picturile lui Grigorescu a rămas puternic amprentat în sufletul meu de copil.

,,În ziua în care şi-a făcut căsuţa aceea de la Câmpina, departe de Bucureşti, ce fericire pentru el de a-şi fi putut asigura viaţa în tovărăşia singurătăţii!  Acolo la Câmpina, la Doftana, în câmp, singur, sigur că nu va fi tulburat de nimeni! Ce voluptate în sufletul lui! Singur, şi la ţară, în patria subiectelor sale de pictură atât de dragi!…

Către seară îl găseai în balconaşul casei, între stâlpii subţiri de lemn, privind şi încântându-se de a mia oară de aceleaşi contururi de munţi, de acelaşi apus de soare, de acelaşi cer albastru, de aceeaşi imensitate a orizontului ce-l pătrundea zilnic cu măreţia tainelor lui! …” spune Nicolae Petraşcu în Icoane de lumină.

Când răsfoiesc pagini din viața unui OM MARE, îmi doresc să aflu lucruri despre personalitatea lui, sunt curioasă să aflu cum era el în viața de zi cu zi, cum era perceput de oamenii care l-au cunoscut, cum se percepea el pe sine și viața pe care o trăia.

Parcă aș vrea să îi întâlnesc sufletul, la zeci sau sute de ani distanță și atunci caut chiar vorbele lui, cuprinse într-un interviu sau poate o biografie cu iz de poveste.

Data nașterii și a morții, locul nașterii și al morții, studiile sau expozițiile, numele picturilor și ale curentelor artistice în care se încadrează – toate acestea îmi par înșiruiri golite de omul însuși despre care vorbesc. Sunt informații pe care le poți găsi cu ușurință pe multe site-uri, așa că acum le voi trece cu vederea, și îți voi reda o mică parte din OMUL Nicolae Grigorescu, văzut prin ochii săi și ai câtorva oameni care l-au cunoscut.

Sursa foto: ro.wikipedia.org

Născut în satul Pitari, Dâmbovița, în 1938, într-o familie cu șapte copii, el fiind al șaselea, Nicolae Grigorescu avea doar 5 ani când tatăl lui s-a stins din viață, iar mama a decis să se mute cu toți copiii la București, unde a muncit din greu, pentru a-și întreține familia. „Biata mamă, cu acul ne-a crescut, fără să se plângă şi fără să zică o vorbă rea, avea să spună Grigorescu, peste ani.

,,La zece ani am intrat şi eu la un iconar. Da’ era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, şi rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul, şi când vroiam să mă uit şi eu cum zugrăveşte, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna şi mă lăsa pe lângă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinţii, îi sorbeam vorbele şi mă uitam la el ca la un Dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea.” (Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină)

Avea doar 18 ani când a pictat Mănăstirea Zamfira din Prahova, loc cu multiple semnificații în istoria de viață a marelui pictor: Mănăstirea Zamfira este prima biserică pictată în întregime de Nicolae Grigorescu; este, de asemenea, considerată unicat, pentru că ea este singura executată în ,,frescă” de Nicolae Grigorescu. Atât pictura murală, cât și icoanele iconastasului au fost executate într-un timp foarte scurt, de numai un an și două luni.

Mănăstirea Zamfira este și locul primei sale iubiri sfinte: „Când lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blândă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm, că peste câteva zile ne iubeam amândoi ca niciodată în viaţă. Ne întâlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mână, aproape fără să ne vorbim. Eram atât de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume … Când sfârşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: „bravo măi băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii! …”

Sursa foto: www.ziarulceahlaul.ro

A urmat, la scurt timp, pictura bisericii noi a mănăstirii Agapia, din Neamţ, perioada despre care Grigorescu povestește: „Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”. (Viața și opera lui Grigorescu, Colecția Pictori de Geniu)

Mergând mai departe, pe firul vieții sale presărate cu nenumărate obstacole, străbate până la mine un Grigorescu puternic, hotărât să nu renunțe la idealurile lui, deși adeseori îndurerat de lipsa de susținere și recunoaștere venite dinspre propria-i patrie; au fost necesare eforturi multiple și cereri repetate pentru a primi o bursă de studii la Paris (care vine cu multă greutate, de unde nu se aștepta, din bugetul Moldovei, acordată de Mihail Kogălniceanu, ministru în vremea aceea, care fusese impresionat de pictura de la Mănăstirea Agapia); și-a dorit să rămână în țară și a solicitat în două rânduri o catedră de profesor, însă Ministerul de Culte ,,nu are loc vacant”; a supraviețuit cu tot cu arta sa războiului de independență, la care a participat și a pictat chiar acolo, pe front.

Sursa foto: http://www.hetel.ro/

Recunoașterea în țara sa… vine ca o consecință, parcă, a recunoașterii primite anterior în Franța.

Să fie toate astea niște motive care l-au condus pe Grigorescu la alegerea singurătății ca formă ideală de viață?

,,Grigorescu era un iubitor al singurătăţii. El trăi toată viaţa în singurătate, dându-i tot ce avea el. Singurătatea era zeiţa protectoare slăvită de el, veşnicul singur. Intrând la dânsul, simţeai că-l desparţi de singurătate ca de o femeie iubită, cu toată simpatia ce-ţi arată şi cu toată bunăvoinţa cu care te reţinea”, povestește Nicolae Petrașcu, cel care l-a cunoscut personal și care ne-a lăsat, prin scrierile sale, mărturisiri valoroase despre viața marelui pictor român.

Mărturiile lui Nicolae Petrașcu conturează portretul lui Grigorescu de după vârsta de 63 de ani și citindu-le, m-am simțit acolo, la brațul cronicarului, văzând și trâind povestirile lui. Iată, în continuare, câteva fragmente din scrierile lui Nicolae Petrașcu despre Nicolae Grigorescu.

,,Am cunoscut pe Grigorescu la expoziţia lui din 17 aprilie 1895. Îşi deschisese expoziţia la Ateneu, fără invitaţii şi fără reclamă, cum era obiceiul lui. Afară, pe zidurile clădirii, nici un afiş. Abia pe uşa sălii de expoziţie un afiş cu numele lui. Înăuntrul sălii, unde intrai cu oarecare sfială pe la orele zece, stăpâneau liniştea şi aerul tainic al unui lăcaş sfânt, în care se armoniza azurul cerurilor din tablouri cu aurul cadrelor. Câteva persoane anodine păşeau tăcute, privind cu ochi superficiali tablourile înţesate pe cele nouă panouri de pânză de culoarea sacului. În colţul de lângă prima fereastră, Grigorescu în picioare, palid, ras, curat, într-un costum cenuşiu, cu un calm voit în înfăţişare, ascunzând, cu greu pulsul unui suflet agitat. Uşa scârţia la intervale, intra sau ieşea un vizitator. Pe cele trei ferestre mari, soarele inunda sala, aruncând deasupra tablourilor o lumină aurie ce le deschidea ca pe nişte flori, le transfigura mărindu-le farmecul.

Vedeam pentru întâia oară o expoziţie a lui Grigorescu şi poate una din cele mai frumoase şi mai complete. În două ore, privind fiecare tablou în parte, făcui jurul expoziţiei. Retras apoi un moment mai la distanţă şi rotind ochii peste toată sala, mi se păru că aveam în faţă panorama văii Prahovei în lumina unei zile încântătoare. Câmpiile ei, pe care se desfăşura viaţa de muncă de la ţară, se răsfăţau calde şi desfătătoare. Aerul calm şi transparent al poalelor de munte flutura peste ele, scălda lungul şi latul plaiurilor, se furişa prin poiene de păduri, huhura până în zările viorii. Vitele păşteau ici, coborau la gârlă dincolo, stăteau culcate pe malul de nisip într-altă parte; carele veneau din depărtări învolburate, treceau blajin pe dinaintea mea şi se duceau pe drumuri alburii; femeile torceau pe prispa caselor; fetele aduceau apa de la fântâni sau întorceau vacile cu viţei de la păşune; ciobanii priveau în văzduh, cu câinii pe lângă ei, cu turmele glugă dinapoia lor; plugurile răsturnau brazda neagră care fumega; cosaşii încărcau fânul, se înapoiau pe înserate la casa din sat, mocnită şi cu uşile zăvorâte. Muntence călări, logofătese, fete cu zestre, hanuri cu cărăuşi, ocoluri de vite, nunţi ţărăneşti, ţigani cu ursul şi altele multe şi felurite apăreau pe neaşteptate, unele lângă altele ca din vraja unui basm. Câtă frumuseţe adunată la un loc!

Sursa foto: http://citynews.ro/cultura

Vizitele lui erau pentru mine adevărate sărbători sufleteşti, pentru că el era un om cu idei personale, avea o judecată dreaptă, o sinceritate şi o onestitate în tot ce spunea şi-şi amintea. Din vorbele sale îi prinsei firul vieţii, copilăria, tinereţea şi anii de mai pe urmă, firul unei vieţi simple şi curate ca un izvor de munte, în care se oglindeşte continuu cerul, cum se oglindeşte la el arta. Iată viaţa lui strânsă în câteva cuvinte.

La expoziţia din 1893, când I-am cunoscut eu, Grigorescu era om de 63 de ani. Delicat şi uşurel la trup, cu figura vie şi inteligentă, cu ochiul scăpărând lumini de o intensitate şi de o mobilitate neînchipuită, cu fruntea dreaptă şi buzele fine, părea un om alcătuit numai din nervi. Trăind singur în lume, fără familie, fără societate, ca un străin, el îşi plănuia tablourile, le gândea, le lucra mulţumit în tăcerea atelierului şi nu mai simţea nevoie de nimic şi de nimeni. Simplu în viaţă, ca şi la vorbe, ca şi la port, modest şi sobru în toate, nu înţelegea plăcerile majorităţii oamenilor şi le socotea ca nişte scăderi.

În micul apartament din strada Polonă, colţ cu strada Batiştei, Nr. 20, pe unde era intrarea şi unde trăia de mai mulţi ani, îl găseai mai totdeauna în atelier cu paleta în mână, o paletă de o rară acurateţe, cu bereta în cap, dinaintea unei lucrări noi, pusă pe şevalet. În jurul lui, linişte şi tăcere ca într-un sanctuar.

Omul acesta, care trăia cu teama şi cu grija zilei de mâine, avea o latură de copil în sufletul lui: când te vedea mişcat de un tablou, dădea numaidecât. Un vis al lui a fost o călătorie cu carul de-a lungul munţilor noştri, şi, dacă nu şi-a putut realiza visul acesta, a putut cel puţin să-şi realizeze o parte din el, făcându-şi căsuţa de la Câmpina şi trăind restul vieţii la poalele munţilor. Când îl vizitai acolo, îl găsii în atelier, o cameră mai mare, cu scândurile albe pe jos, spălate curat, cu pereţii plini de peisajele şi figurile lui fermecătoare, cu parfumul acela de artă mare ce părea o încântare fizică.

După o viaţă de continuă muncă şi după o scurtă boală, în ziua de 24 iulie 1907, Grigorescu închise ochii acolo. Pus într-un car cu patru boi, trupul lui ieşi din curte urmat de câţiva amici şi se îndreptă spre cimitirul satului, unde fu înmormântat în marginea cimitirului. De acolo umbra lui priveşte locurile pe cari le-a iubit el atâta şi-şi continuă viaţa de veci în tăcerea aceea a văii, ascultându-i şoaptele şi respirând mirosul florilor de câmp, atât de preferate de dânsul în pânzele sale…” (Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină)

Cella Delavrancea schițează, în puține cuvinte, un portret cu trăsături foarte puternice, deloc comune, care adaugă noi elemente definitorii la imaginea lui Nicoale Grigorescu.

Portretul creat de Cella Delavrancea lui Grigorescu l-am găsit într-o arhivă a Televiziunii Române, într- un fragment din emisiunea ,,Locuri cu povesti”, realizata de Mihaela Crețulescu în 1998. Fragmentul conține și câteva minute de interviu cu Cella Delavrancea (pianist, scriitoare, profeoară de română și de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea).

,,Grigorescu era un suveran. Scund, cum era, și simplu în felul de a vorbi… Era tăios, totuși. În toate. Și în gesturile lui care erau sobre și în privirea lui care e de neuitat. În afară de privirea tatălui meu, care și aceea era genială, că te pătrundea, dar te pătrundea așa, și liric; Grigorescu nu te pătrundea liric, Grigorescu te pătrundea, aș zice, tăios, te-mpietrea. Când intra Grigorescu într-o odaie, toată lumea avea sentimentul că trebuie să îi facă o plecăciune. Cu toate că nu era mare ca statură, dar era și foarte frumos, avea trăsături nobile, foarte frumoase, dar poate, nu pot să spun, era emanația asta din el care îl făcea un suveran. Nimenea nu mi-a impus ca el.

[Redactor: Prietenia a fost în afara muzicii pentru că lui nu îi plăcea.]

Nu numai că nu îi plăcea, nu e că nu-i plăcea, nu o suporta. El care a fost un muzicant în pictură, care a cântat peisajul și poezia plaiurilor românești mai mult ca orice pictor – prin asta este un unicat în picture mondială, aș zice – nicăieri n-am găsit sentimentul poeziei exprimat cu atâta siguranță și cu atâta adâncime…”

Scriitorul Alexandru Vlahuță scria despre marele pictor:

Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…

Pictura mea preferată, semnată de Nicolae Grigorescu, rămâne Fata cu mărgele roșii, lucrare pe care am avut privilegiul să o privesc (muuuulte minute în șir) expusă în muzel Brukenthal. Știu că fiecare privim și simțim în felul nostru, așa că nu îți voi povesti trările mele în fața picturii, sigur că vor avea mult mai multă semnificație trăirile tale.

Sursa foto: http://adevarul.ro/locale/sibiu/

Te las, la final, în compania cuvintelor maestrului Nicolae Grigorescu, pictorul sufletului românesc:

„Lucrează mult în fiecare zi. Şi şterge tot ce faci, dacă nu simţi sufletul tău acolo. Dar lucrează mult – ca să poţi lucra repede. Toate lucrurile de afară trebuie făcute repede, smulse din zbor. Cu acelaşi peisaj, scăldat în aceeaşi lumină şi privit cu aceaşi dispoziţie sufletească nu te întâlneşti decât o dată în viaţă. Iată de ce-i important să poţi lucra repede”.
(Viața și opera lui Grigorescu, Colecția Pictori de Geniu)

 

Surse:

www.istoriiregasite.wordpress.com/2013/08/23/viata-lui-nicolae-grigorescu/
www.istorie-pe-scurt.ro/nicolae-grigorescu-pictorul-sufletului-romanesc/
Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, vol. I, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935
Viața și opera lui Grigorescu, Colecția Pictori de Geniu, Editura Adevărul Holding, București, 2009

Mioara Soldan

Certified Coach by ICF

Certified Coach by International Coach Federation (I.C.F.). Fondatoarea Școlii de Coaching Pleiade. Formări relevante: Systemic Coaching, Coaching Fundamentals & Empowering Leadership, Individual & Team Diagnosis for Leaders and Coaches, Delegative Processes for Team and Organisational Coaching Professionals, Entrepreneurs and Managers - formări efectuate cu Alain Cardon, părintele coaching-ului sistemic la nivel mondial. Master Psihodiagnoză Cognitivă și Consiliere Psihologică în cadrul Facultății de Psihologie, U.E.B. Formare și dezvoltare personală în Analiză Tranzacțională și Master NLP. ”Misiunea mea: să creez, alături de comunitatea Pleiade, un sistem alternativ de educație, sistem bazat pe descoperirea propriei identități, a potențialului individual și a dorințelor profunde, motivatoare, care mână omul către acțiune și rezultate.”

Leave A Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *