Nicolae Iorga, Omul care a mobilizat o întreagă țară îngenuncheată

Discursurile politice au avut rareori puterea de a-mi face inima să vibreze. Să trăiesc în vremuri de război nu e nicicum una dintre dorințele mele. Și totuși… am ”întâlnit” omul care m-a făcut să îmi doresc să fi trăit atunci, în vremea lui, vreme de război; am ”întâlnit”, prin intermediul lecturii, discursul care mi-a făcut inima să vibreze și lacrimile să curgă fără oprire.

Românul pentru care 47 de Universităţi şi Academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Românul care a făcut să se nască în mine gândul: ”Fă, te rog, Doamne, să se mai nască un Nicolae Iorga!”

Să îl pui Nicolae Iorga într-un articol este ca și cum ți-a adus cineva de la mare o cănița cu apă din mare, iar tu vei avea senzația că ai întâlnit marea.

Așa că, prin articolul de azi, tot ce ne dorim este să trezim în tine dorința de a-l cunoaște pe Nicolae Iorga, mergând la sursă, la scrierile sale. Noi, aici, suntem doar purtătorul căniței cu câteva picături din apa mării.

Sursa foto: www.colorostariu.wordpress.com

Nicolae Iorga, poet, istoric, dramaturg, documentarist, profesor universitar, om politic s-a născut în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871, la Botoşani şi a decedat în 27 noiembrie 1940 la Strejnic, Prahova.

,,Anii de copilărie cu totul goi de amintiri despre tatăl cu care nu-mi era dat să schimb un gând; l-am ştiut din ce mi s-a spus despre dânsul,” scrie Nicolae Iorga în volumul de memorii. Copilăria şi adolescenţa sunt marcate de complexul sărăciei. Rămas fără tată la cinci ani, locuieşte în case modeste, iar vacanţele şi le petrece pe la mătuşile bogate ale familiei. De mic, era un fenomen ca memorie şi putere de judecată: învăţa cu uşurinţă limbi străine, avea putere de analiză şi sinteză; la doar 6 ani, citea literatură franceză, la 13 ani publica articole.

Primele amintiri care luminează copilăria lui Nicolae Iorga, până când merge la şcoală, sunt legate de îmbrăcăminte şi de primele lecturi, uimitoare, spre care nu-l împinsese nimeni. Prin iubirea mamei sale şi prin talentul acesteia la croitul îmbrăcămintei, copilul Iorga a fost totdeauna bine îmbrăcat. Purta ,,rochiţe de pichet alb cu brandenburguri albastre”, pe cap având o căciuliţă cu aceleaşi brandenburguri.

Din casă copilul a deprins limba maternă: ,,româneşte am învăţat din casa părintească, adecă din casa mamei, aşa cum se vorbea: limpede, frumos şi mai ales puternic şi colorat, fără amestecul ziarului, discursului şi cărţilor de succes.” De asemenea, a început să vorbească şi franţuzeşte, tot din casă, aşa că s-a pomenit, deodată, înainte de a se fi dus la şcoală, că ştia să vorbească şi să citească în două limbi.

Imboldul de a citi, de a descifra cuvântul scris, vine dintr-o tainică alcătuire sufletească: ,,Eu n-am învăţat a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire „pedagogică”, pentru a descoperi literele şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul.”

Dacă nimeni nu l-a îndemnat să înveţe a citi cu mult înainte de a intra în clasele primare, tot astfel nimeni nu i-a pus în mână cartea franceză, care s-a desprins de la sine şi fără alegere din biblioteca întâmplătoare a tatălui. Odată deprins cititul, lectura s-a făcut cu sete şi cu o mare înfrigurare, mai ales cea din limba franceză.

Copilul nu ştia ce sunt jocurile, prietenii nu făcea, nici chiar cu fratele său. Ducea o viaţă interioară de când se ştia, venind în fuga însetatului spre lumea lăuntrică a cărţilor aflate în casa părintească. George Sand îl introduce în Veneţia, călătorii englezi îl poartă în India, prin Orientalele lui Victor Hugo face cunoştinţă cu vizirii  care-şi pierd toată oastea pe câmpul de luptă. Iar Florian şi La Fontaine îi aduc în faţă o lume întreagă de vietăţi. Prindea, din toată această lume pestriţă, partea cea bună a faptelor, cutremurându-se în faţa nedreptăţilor şi răutăţilor. Cultura autohtonă vine spre copilul  de şase ani prin Cronicile lui Kogălniceanu: „Nu m-am făcut istoric – afirma Iorga – nici din cărţi, nici de la profesori: eram aşa de când îmi aduc aminte şi poate şi din ceea ce au lăsat în mine alţii care pe vremea lor au văzut larg istoria ţării, şi au şi făcut-o”.

Sursa foto: www.colorostariu.wordpress.com

Nicolae Iorga a absolvit Facultatea de Istorie din Iaşi într-un singur an cu diplomă Magna Cum Laude. Continuă studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

Puţine personalităţi româneşti au o biografie marcată de atâtea ,,recorduri” ale cunoaşterii şi creaţiei culturale precum Nicolae Iorga. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului al XX-lea, ,,rolul lui Voltaire”.

A devenit profesor universitar la doar 23 de ani, apoi rector. În 1898 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1910 devine membru titular. A ținut cursuri de vară la Vălenii de Munte, dar și la vestita universitate franceză Sorbona din Paris. Se spunea despre Iorga că, în timpul unui voiaj cu trenul de la București la Paris și retur, scria, în legănarea vagonului cu paturi, o carte întreagă, două-trei conferințe și o sumedenie de articole pe deasupra. După aflarea veştii despre asasinarea sa de către legionari, 47 de universităţi şi Academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

S-a impus şi ca iniţiator al unor şcoli şi reviste prestigioase. A fondat şi condus, prin­tre altele, cursurile de vară de la Vălenii de Munte (din 1908), Şcoala Română din Paris – Fontenay-aux-Roses (1920), Şcoala de misionare naţionale şi morale. Neamul Românesc, Sămănătorul, Revista Istorică, Revue Historique du Sud-Est-Européen, Floarea Darurilor au fost câteva dintre ziarele şi revistele patronate de marele istoric. Cunoştea şi vorbea, fără egal, limbi clasice şi moderne.

Pentru Nicolae Iorga presa era, cum o mărturisea de câte ori avea prilejul, un fel de făclie: ,,Trecând din mână în mână, ziarul frământă și luminează, fie numai pe câteva momente, conștiințele. […] Cum momentele astea se repetă zilnic, conștiința cititorului este menținută într-o stare de efervescență. Articolele noastre dispar în noianul cotidianului, ca râurile în largul mării, dar ele pot să dea soluții dificultăților de moment, să stimuleze și să îndemne la fapte”.

Pe lângă scurtime și precizie, Iorga cerea celor ce colaborau la ziarul său – Neamul Românesc – semnalarea obiectivă a faptelor, spirit de observație, voiciune, căldură. Stăruia mereu asupra ziaristului ,,plin de iubire pentru meseria sa” de la care aștepta gândire liberă, atenția întotdeauna trează, înțelegere rapidă, claritate în argumentare și sentimentul onoarei personale. Cei ce nu intră în presă fără acest buchet de calități – scrisese undeva – rămân la periferia gazetăriei, profesioniști mediocri. A afirmat într-unul din articolele sale că informarea onestă a semenilor noștri e o datorie morală de prim ordin, deoarece ,,noi, oamenii, suntem făcuți pentru a ne informa și a ne îndemna unii pe alții, aceasta fiind întâia datorie și cea mai mare plăcere”. Sub presiunea cenzurii, ziarul a trebuit să-și înceteze activitatea în 1940. Nicolae Iorga s-a retras vremelnic, cum spunea, din scrisul cotidian, luându-și rămas bun cu fraza pe care a publicat-o în revista sa – Cuget clar – ,,Steagul nu se predă, ci pânza lui se înfășoară în jurul inimii”.

Sursa foto: www.dragusanul.ro

Dotat cu o memorie extraordinară, Nicolae Iorga cunoştea istoria universală şi în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu din istoria românilor fără să constaţi că a trecut deja pe acolo şi a tratat tema în mod fundamental. A publicat circa 1.250 de volume şi 25.000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva dintre publicaţiile mai importante: Studii şi documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901–1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908–1913), Istoria românilor în 10 volume (1936–1939). Ca literat a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Assisi şi altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viaţă de om, aşa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul.

A scris despre relaţiile româno-engleze, româno-albaneze, călători, ambasadori şi misionari în ţările române, arta românească în Banatul muntos, balada populară românească, Barbu Ştirbei, Academia din Bucureşti, domniile lui Mihai Viteazul, Petru Vodă Şchiopul, secui, războaiele balcanice, trecutul Basarabiei, românii din America, Revoluţia de la 1848, mica şi marea Unire, breasla blănarilor din Botoşani şi încă multe altele. Monografii, biografii, diverse volume şi volumaşe, broşuri şi tomuri impresionante completează o operă impresionantă prin mărime, dar şi prin interpretare.

Când nu scria, în liniştea casei de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga avea conferințe pe diverse teme, după interesul momentului sau preferinţele sale: despre Bizanţ, sud-estul european, cultura engleză, italiană, armeană, albaneză, catapetesme, oraşul Iaşi, popoarele balcanice, Aurel Vlaicu, concepţia istorică. Prelegerile lui erau o bogăție de fapte și evenimente ce captivau auditoriul. ,,Într-o după-amiază de iarnă când a fost anunțată conferința lui la Universitatea din Cluj, un sfert de oraș păru că dă năvala pe strada Kogălniceanu. Piața Unirii, plină toată ziua de forfota trecătorilor, a rămas către ora cinci în stăpânirea ciorilor și a zăpezii:,,prezența între noi a lui Nicolae Iorga era un eveniment rar, care făgăduia un ceas sau două de desfătare”. ,,Europa joacă pe funie ca o piață alcoolică. Viața pare clădită pe nisip mișcător, toți suntem în pericol a fi prinși în vâltoarea lui…” – așa și-a început Iorga conferința (www.ziarulmetropolis.ro/nicolae-iorga-și-patima-scrisului/).

Sursa foto: www.jurnalul.ro

Din 1910 şi până spre sfârşitul deceniului patru, animat de ,,promovarea spiritului naţional”, Nicolae Iorga a condus Partidul Naţionalist Democrat. De-a lungul vremii i-a avut printre colaboratori pe A.C. Cuza, D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, D.V. Ţoni, Ion Z. Codreanu, P. Ţopa, C. Şaban-Făgeţel. Copleşiţi de personalitatea cărturarului, puţini i-au rămas alături până la sfârşit.

Prezent în mai toate legislaturile din perioada interbelică, Iorga a atins apogeul carierei politice în împrejurări grele pentru România, în timpul ,,marii crize”. Între 1931 şi 1932 a condus Consiliul de Miniştri, format mai ales din tehnicieni. Împărţit între demnitatea publică şi activitatea ştiinţifică, a suportat cu greu afronturile adversarilor politici. Orgolios din fire, obişnuia să şfichiuie cu vorba pe oricine îl deranja. Un asemenea ,,incident” îl relatează chiar Iorga în memoriile sale, publicate cu titlul ,,O viaţă de om aşa cum a fost”: ,,După ce izgonisem de la Instrucţie toată banda solicitatorilor politici şi toată gloata confuză a cutreierătorilor de birouri, impunând munca şi răsplătind-o şi prin daruri de vacanţă (…), credeam că pentru lucrul meu ştiinţific şi pentru un trup de sexagenar, peste care, pentru întâia oară, din exces de muncă, se vor abate infirmităţile, am dreptul la câteva luni de linişte, în odăiţele de la Mangalia. Ce nu s-a uneltit în urma mea! (…) Veniseră la mine acolo câţiva proprietari rurali foarte împovăraţi, care-mi cereau moratoriu sau alte măsuri care ar fi lovit greu în creditul ţării. Le-am refuzat. Ofeream în schimb recomandaţii către organele fiscale pentru păsuiri indicate de situaţie. Din dos, un glas a ţâşnit: «Dar noi suntem disperaţi». I-am răspuns că, deoarece de-o parte e casa mea, de alta, marea, dacă ar fi disperaţi, s-ar fi aruncat în mare în loc să îmi vină în casă.”

Printre vorbele de duh rostite de-a lungul timpului, în diverse împrejurări, istoria consemnează şi unul petrecut în 1926. Atunci, în toiul campaniei electorale, în ziarul Neamul Românesc, Nicolae Iorga i-a numit ,,fripturişti” pe câţiva politicieni naţional-ţărănişti ,,trecuţi” la partidul de guvernământ al generalului Averescu, după ce fuseseră ,,îmbiaţi” cu funcţii în fruntea ministerelor şi prefecturilor.

Convins toată viața că doar educația dă trăinicie și putere de afirmare unui popor, Nicolae Iorga a înființat biblioteci – avea doar 23 de ani când a adus în țară 10 000 de volume, donate mai târziu statului, a condus Liga Culturală, a inființat Universitatea de vară de la Vălenii de Munte.

În 1914, Nicolae Iorga publică sinteza ,,Istoria statelor balcanice în epoca modernă” în limba franceză. Tot atunci pune bazele Institutului de studii sud est europene. Scrie și face să fie jucate drame istorice cu subiecte din istoria patriei. Participă la războaiele balcanice în calitate de corespondent de presă în 1912, iar în anul următor, la inițiativa sa, se desfățoară un program de comemorare a 200 de ani de la uciderea lui Constantin Brâncoveanu.

La izbucnirea primului război mondial, Iorga se află în fruntea celor care militează pentru alierea la Antanta. După război, desfășoară aceeași activitate debordantă, numai în anul 1931 publicând 53 de cărți, iar în 1932 publică 41. În urma sa au rămas 431 de volume de corespondență cu personalități din țară și din afara ei. Păstorel Teodoreanu scria că Iorga ,,scrie în fiecare zi câte o carte, duminica câte două”.

Sursa foto: www.radioresita.ro

Cel mai puternic discurs din istoria României.
Cum a mobilizat Nicolae Iorga o întreagă ţară îngenuncheată în 1916

În anul 1916, în România, a fost rostit poate cel mai motivant discurs din istoria acestei ţări. Mesajul transmis soldaţilor şi populaţiei a reuşit să mobilizeze o naţiune îngenuncheată şi să o determine la fapte de un eroism aparte.

Un discurs genial adresat unei naţiuni pe timp de război, poate face mai mult decât glasul armelor. Iar cel mai bun exemplu este, din punctul de vedere al istoricilor botoşăneni, mesajul adresat României şi poporului român de reputatul istoric Nicolae Iorga, în anul 1916. Era un moment în care România risca să dispară ca stat de pe harta Europei. Erau vremuri de adâncă restrişte.  Regatul României intrase, după doi ani de neutralitate, în vara lui 1916, în Primul Război Mondial alături de ţările Antantei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei. Miza era uriaşă. România dorea obţinerea teritoriilor aflate în stăpânirea Austro-Ungară mai precis Transilvania şi Bucovina de Nord. Începutul campaniei a fost de bun augur, cu o înaintare victorioasă a românilor în Transilvania. A urmat însă dezastrul. Bulgarii au reuşit să pătrundă prin Dobrogea, iar germanii şi austro-ungarii au început o ofensivă generală. Armata română, prinsă ca într-un cleşte, a suferit înfrângeri zdrobitoare şi se afla mereu în retragere. Dezastrul a fost total în momentul în care Bucureştiul a căzut în mâinile inamicului, iar administraţia şi valuri de refugiaţi s-au retras în Moldova. România părea pierdută.

Discursul salvator  

Practic la sfârşitul anului 1916, România se reducea teritorial doar la Moldova. Guvernul provizoriu a fost mutat la Iaşi. Situaţia era disperată. În judeţele Moldovei pe lângă administraţie şi armată au sosit peste un milion şi jumătate de refugiaţi din zonele cucerite. Bolile, foametea, frigul completau tabloul unui dezastru total. După epidemiile de tifos, dar şi spectrul unor noi înfrângeri şi a invaziei finale a Moldovei, s-a pus problema strămutării administraţiei şi a tezaurului în Rusia. Practic, România, de la soldat până la membrii Guvernului era îngenuncheată. ”Părea o situaţie fără ieşire. Bolile secerau, armata suferise mult în primele luni de campanie, lipseau alimentele şi era o degringoladă totală. Mulţi se aşteptau ca armatele germane să rupă frontul şi Moldova să fie cucerită. Era nevoie de o persoană providenţială care să ridice moralul tuturor românilor. Să-i determine să lupte. Acel om a fost Nicolae Iorga”, spune istoricul Gheorghe Median.

În toamna anului 1916, Nicolae Iorga avea 45 de ani şi era deja o somitate. Îşi luase doctoratul la doar 23 de ani, preda la Universitate şi era un adevărat glas al patriotismului românesc. ”Nicolae Iorga era o personalitate uriaşă. Era în primul rând un savant de renume dar şi un mare patriot. A militat în permanenţă pentru unire, pentru încurajarea şi promovarea spiritului naţional. A fost o voce a patriotismului românesc, mai ales prin publicaţia sa ”Neamul Românesc””, adaugă Median. Practic, Iorga era în aceea perioadă motorul ideologic al naţionalismului românesc. Scrierile sale înflăcărate şi bine punctate erau sursă inspiraţională pentru mare parte a populaţiei. Nicolae Iorga a fost prezent şi în momentul de cumpănă din toamna lui 1916. S-a retras cu administraţia şi Guvernul la Iaşi, fiind membru al Parlamentului. La  11 decembrie 1916 s-a format în regim de criză un Guvern de coaliţie format din liberali şi conservatori. Pe 14 decembrie 1916, Parlamentul s-a întrunit într-o şedinţă pentru a decide soarta ţării. În acel moment, parlamentarul Nicolae Iorga, s-a ridicat şi a ţinut un discurs, care spun istoricii, avea să schimbe soarta răzbăiolui.

,,O rugăciune tăcută a unui popor sfios”  

La aceea dată, Iorga s-a ridicat în picioare şi a vorbit într-o linişte monumentală, în sala mare a Teatrului Naţional din Iaşi, care găzduia şedinţele ad-hoc ale Parlamentului.

”Se îndreaptă către noi în acelaşi timp privirile pline de o rugăciune tăcută a unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar care le-a simţit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută. Se mai îndreaptă, însă, asupra noastră ochiul de ură al străinului care vrea să ştie cum suferim de rana pe care a făcut-o, şi acestui străin, la urmă trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu nici un chip, ca şi înaintea celei mai sălbatice forțe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge.(…) Spre noi se uită astăzi o oştire, Oştirea României, care este moraliceşte întreagă; este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detaşament a sfărâmat cu patul puştii piatra de nedreptate la graniţă. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică şi încrederea în biruinţă; astăzi cei vii aduc cu dânşii moştenirea sufletească a celor cari au murit pe câmpul de luptă.

Precum noi lăsăm la alţii averea şi numele nostru, aceia cari cad pentru Ţară şi viitorul Neamului îşi lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. Cel din urmă soldat cu haina sfâşiată de suferinţele şi răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii şi de cruzimea duşmanului aduce în făptura sa morală pe toţi acei cari nu-i vom mai vedea aievea niciodată. Şi niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge ţărani fără şcoală, fără arme moderne, înaintea oştirii înzestrată cu tot ce o cultură grozavă şi învierşunată dă sclavilor înarmaţi cari o reprezintă.(…) Poporul românesc se cuprinde din acei cari ţin arma in mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor şi de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.(…)În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât“, se arată într-un fragment al discursului ţinut de Iorga.

Mesaj transmis întregii naţiuni  

Efectul a fost unul uluitor. Iorga a fost aplaudat şi ovaţionat iar discursul său a fost tipărit şi multiplicat. A fost trimis pe front soldaţilor, civililor, întregii ţări. ,,A fost un discurs memorabil, multiplicat şi transmis soldaţilor pe front, civililor, tuturor. Era un manifest extraordinar care îndemna la rezistenţă, luptă şi iubire de ţară. Cu greu se poate întâlni un discurs la fel de motivant”, spune Gheorghe Median. Discursul lui Iorga a avut efectul scontat. Armata română dar şi populaţia s-a mobilizat într-un mod greu de închipuit.

,,Nicolae Iorga a rostit un adevărat imn de credinţă în victoria finală. Am citit, cu camarazii mei pe front, numărul din «Monitorul Oficial» în care se publicase discursul lui Iorga. Încerc şi astăzi, scriind aceste evocări, emoţia de atunci şi-mi amintesc de finalul în care evoca pe Petru Rareş îmbărbătând, după o înfrângere, pe ostaşi cu vorbele: «Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât!». Acolo, într-un cotlon al tranşeelor, un camarad citea, cu glasul înecat de plâns, îndemnul pe care ni-l trimitea Nicolae Iorga de a nu ne lăsa cotropiţi de îndoială, de a crede cu tărie în biruinţa finală a dreptăţii naţiei noastre”, scria Pamfil Şeicaru, veteran al Primului Război Mondial.

Mai mult decât atât, I.G. Duca, reputatul om politic, spune că în acel moment a fost rostit cel mai motivant şi mai puternic discurs din istoria românească.  ,,El a rostit atunci în Teatrul din Iaşi, incontestabil, cel mai elocvent discurs din viaţa lui. Pot spune, mai mult, unul din cele mai mari discursuri ce s-au rostit vreodată de pe tribuna românească.(…) Când s-a aşezat jos a fost un adevărat delir. Aproape toată lumea plângea. În acele clipe Iorga a reuşit să întrupeze gândul şi simţirea unui întreg neam crunt lovit de soartă”, preciza I.G. Duca. Ostaşii români au reuşit, printr-un eroism aparte, să respingă armatele germane şi să salveze România. Mai apoi la sfârşitul războiului, România primea Transilvania, Bucovina de Nord, Basarabia.

Sursa foto: http://www.wikiwand.com/

,,Recunoaşterea posterităţii e un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat” – Nicolae Iorga

Implicarea în viaţa politică i-a adus şi sfârşitul lui Nicolae Iorga. Denunţase în anii ’30 atentatele comise de legionari împotriva adversarilor politici, ceea ce îl transformase într-un ,,duşman” al Legiunii. În 1937, relaţiile păreau să se amelioreze, o dată cu editorialul elogios semnat de profesor în onoarea legionarilor Moţa şi Marin, ucişi în războiul civil spaniol. Un an mai târziu însă, Nicolae Iorga, consilier al Regelui Carol al II-lea, şi-a reluat atacurile împotriva ,,Căpitanului”. I s-a răspuns în martie 1938, printr-o scrisoare plină de reproşuri: ,,Eşti un incorect”, scria Corneliu Zelea Codreanu. ,,Eşti un necinstit sufleteşte. (…) Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale. N-am nimic. D-ta ai totul. Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!”

Acuzele s-au soldat cu un proces de calomnie, transformat într-unul de subminare a autorităţilor statului, fiind finalizat cu condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu la 10 ani închisoare. În noiembrie 1938, Codreanu, împreună cu alţi 12 legionari, a fost asasinat la Tâncăbeşti, iar Nicolae Iorga a devenit, în ochii gardiştilor, ,,autorul moral” al crimei.

Tragicul sfârşit, presimţit de Iorga după cum reiese din discuţiile sale cu apropiaţii, s-a produs în 1940, în timpul scurtei guvernări legionare. Trupul neînsufleţit al cărturarului a fost descoperit într-un şanţ, aproape de Şoseaua Ploieşti-Strejnic. Nouă cartuşe puseseră capăt vieţii cărturarului.  S-au scris multe istorii de la Iorga încoace. Dar, în memoria colectivă a românilor, numele cărturarului este sinonim cu erudiţia. Frumoasă recompensă, am zice, pentru istoricul printre cugetările căruia a fost şi această premoniţie: ,,Recunoaşterea posterităţii e un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat”.

 

Surse:
www.ziarulmetropolis.ro/nicolae-iorga-și-patima-scrisului
www.viatasiopera.ro/iorga-nicolae/biografie

Mioara Soldan

Certified Coach by ICF

Certified Coach by International Coach Federation (I.C.F.). Fondatoarea Școlii de Coaching Pleiade. Formări relevante: Systemic Coaching, Coaching Fundamentals & Empowering Leadership, Individual & Team Diagnosis for Leaders and Coaches, Delegative Processes for Team and Organisational Coaching Professionals, Entrepreneurs and Managers - formări efectuate cu Alain Cardon, părintele coaching-ului sistemic la nivel mondial. Master Psihodiagnoză Cognitivă și Consiliere Psihologică în cadrul Facultății de Psihologie, U.E.B. Formare și dezvoltare personală în Analiză Tranzacțională și Master NLP. ”Misiunea mea: să creez, alături de comunitatea Pleiade, un sistem alternativ de educație, sistem bazat pe descoperirea propriei identități, a potențialului individual și a dorințelor profunde, motivatoare, care mână omul către acțiune și rezultate.”

Leave A Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *