Poveste despre succes. Sau „aproape succes”

Succes. Plajă de lux, șezlonguri cu saltea dublă, baldachin. Muzică: Buddha bar chillout. Pahare zvelte, cu picior. Frapiere cu câte 2 kg de gheață. Prețuri pe măsură.

Succes. Plajă aproape sălbatică. Câteva șezlonguri împrăștiate la distanță unul de celălalt. Leonard Cohen, Frida Soundtrack, Edith Piaf. Fără frapiere. Pahare de plastic (Covid rule). Oameni puțini, umbrele timide de paie. Valurile se împletesc cu muzica în surdină. Prețuri… pe măsură.

Ce e succesul, de fapt? Care e unitatea prin care măsurăm succesul?

Pentru mine, succesul este libertatea de a alege oricare dintre aceste plaje, după cum simt, nu după prețuri.

Succesul, în ochii proprietarului plajei cu Edith Piaf, este libertatea de a pune muzica pe sufletul lui, nu muzica în vogă.

• • •

Am citit la un moment dat, în „Neuroscience for Coaches”⁽¹⁾, despre un studiu ce urmărea observarea activității cerebrale în cazul jucătorilor patologici („pathological gamblers”, în original).

O diferența semnificativă, evidențiată de acest studiu, între jucătorii patologici și jucătorii ocazionali este aceea că cei dintâi vor percepe pierderea ca „aproape câștig” („almost win”) și, prin urmare, vor juca în continuare.

Cu alte cuvinte, în timp ce un jucător ocazional atunci când NU câștigă spune „am pierdut” (și iese din joc), jucătorul patologic va spune „aproape am câștigat” și va continua să joace.

Chestiuni de percepție. Sau de neurotransmițători.

• • •

Când poți spune că povestea ta, în lumea ta (fie ea a coaching-ului sau oricare alta) e de succes?

Dacă pornim de la premisa dovedită pentru „pathological gamblers”, aș spune că eu și, cel mai probabil, mulți dintre cei care vor citi acest articol, suntem „jucători patologici” în coaching. Avem deja un soi de dependență, pe care poate o numim mindset. Și ne ajută. Sau cel puțin așa credem noi. Și vom continua să jucăm.

Cu decența de a recunoaște că ne trăim percepțiile, nu „realitatea”.

Iar cele ce urmează reprezintă percepțiile mele despre drumuri de coaching și succes.

• • •

Pentru mine, azi, succesul e să fiu pe plaja aceasta simplă, fără fițe, să mă simt aproape de și împreună cu marea, să aud în surdina Cohen, Piaf, Bob Marley. Și îmi imaginez că sunt oameni care vor privi asta ca „aproape succes” sau „ratare”.

Pentru mine, azi, măsura succesului e dată de:

profunzimea relațiilor pe care le creez, cu clienți mei și, în egală măsură, cu prietenii și cu familia mea. Peter Hawkins⁽²⁾ a construit un model impresionant cu cele 4 dimensiuni ale relaționării. Prima dimensiune este aceea a ,,raportului”- capacitatea de a crea raport cu oameni cât mai diverși, diferiți de tine. Abilitatea de a-l face pe celălalt să se simtă cu adevărat înțeles. Și, dacă evaluez azi această abilitate a mea, îmi dau seama că am crescut considerabil, față de acum câțiva ani, și că mai am încă un lung drum de parcurs până la a spune că pot crea cu ușurință raport cu absolut orice persoană. Mă auto-încadrez la categoria ,,aproape câștig”, nu mă văd în vârful ,,câștigului”, dar nici în valea pierderii, așa că joc în continuare.

Cum mai măsor azi succesul?

Pe scurt, prin celelalte trei dimensiuni ale relaționării, așa cum sunt sintetizate ele în modelul lui Hawkins:

Prin abilitatea de a gestiona orice emoții prezente într-un context sau altul, fără a fi reactivă, ci empatică;
Prin abilitatea de a rămâne prezentă față de întregul pe care îl reprezintă omul din fața mea, prin profunzimea atenției și a acompanierii celuilalt;
Prin abilitatea de a genera, în celălalt, dorința de a-și lărgi orizontul, abilitatea de a-l conecta cu noi posibilități.

Obiectiv – subiectiv, aș spune că, la fiecare dintre aceste 4 dimensiuni, vor fi oameni care mă cunosc, care au lucrat cu mine, și vor evalua ca „succes” manifestarea mea, în aceste 4 planuri.

Vor fi, cel mai probabil, și oameni care vor evalua ca „insucces” manifestarea mea în relaționarea cu ei – vreau să cred că ei sunt cei cu care nu am lucrat, nici nu am avut ocazia să interacționăm prea mult. Sau sunt vecinii mei de pe plajă, cu care, mărturisesc, nu am avut nicio intenție sau dorință de relaționare, pentru că eram acolo pentru propria-mi conversație cu marea.

Pentru mine, azi, succesul este să văd oameni și organizații care implementează ceea ce au descoperit în procesele de coaching și asta le aduce mulțumire de sine; uneori, de multe ori, nu își aduc aminte că acele idei strălucite s-au născut în spațiul de coaching și câștigul pentru mine, azi, este să nu îmi doresc să lege calitatea vieții lor de succes decât de ei înșiși și de abilitatea lor de a renaște, de a-și lărgi în fiecare zi orizonturile.

Pentru mine, azi, succesul este libertatea minții: acea libertate de a mă implica în proiecte pro bono din „simplul” motiv că pot să fiu de folos și îmi permit să nu mă gândesc că aș putea investi acel timp în ceva care mi-ar aduce profit material.

Libertatea pe care mi-o acord atunci când intru în ședințe îmbrăcată cu un tricou simplu, fără ,,ambalaje” și extrem de interesată de ceea ce îmi va dezvălui nou, de fiecare dată, spațiul în care mă aflu. Libertatea de a apărea naturală, autentică, fără teama de judecare a aparențelor, pe care o trăiam cu ceva ani în urmă.

Dacă aș rezuma azi povestea mea de succes sau poate ,,aproape succes”, aș face-o dintre perspectivă comparativă: am crescut cu comparația de când m-am născut, fiind al patrulea copil din familie. Ce nu am reușit încă – în mod evident – este să nu mai conțin comparația ca structură de gândire. Ce am reușit este să fac comparație între mine și mine.

Și comparația ar suna cam așa:

La începutul carierei mele în coaching, în 2013-2014, era important să le dovedesc celorlalți că, prin coaching, le pot fi cu adevărat de folos.
Azi, ce e cu adevărat important pentru mine este ca fiecare om cu care lucrez să plece cu convingerea că el își poate fi lui de folos în orice moment, în orice context, atâta vreme cât are ochii deschiși și către ceilalți.
La începutul drumului meu în coaching, credeam și afirmam că fiecare om are nevoie de un coach.
Azi, cred că fiecare om are nevoie de un spațiu de relaționare autentică, de conectare profundă, de un spațiu de intimitate, în care se simte ascultat și înțeles. Și nu doar coach-ul poate oferi un astfel de spațiu; iar faptul că ești coach, într-o sesiune de coaching, nu este o garanție că ai dobândit această abilitate pentru că, zic eu, pentru a ajunge acolo este nevoie de o investiție semnificativă de timp, efort, voință, creștere personală și relațională continue.
La începutul călătoriei mele în coaching, credeam că oamenii (clienții mei sau ai altor coach-i) sunt norocoși că au șansa să ajungă într-un astfel de proces.
Azi, cred că întâlnirea dintre coach și client este, pentru amândoi, o nouă șansă de a învăța ceva nou despre sine, cred că întâlnirile la acest nivel de profunzime, de conectare autentică, sunt darul Vieții pentru fiecare co-participant.
La începutul carierei mele în coaching, era important să nu greșesc, să fiu atentă la respectarea regulii de bază ,,nu dăm sfaturi, nu dăm direcție conversației”.
Azi, una dintre primele întrebări pe care mi se întâmplă deseori să o adresez clienților din zona executive/ organizație este ,,cum creați spațiul pentru ca oamenii să greșească și să fie ok că au greșit?”
Atunci, să greșesc eu era o problemă care îmi mânca câteva nopți și zile, darămite să o mai și spun.
Azi, să recunosc deschis, sincer, ,,am greșit” este cea mai naturală atitudine și este una dintre ,,lecțiile” pe care le predau în formarea de coaching studenților mei. Pentru că azi greșeala chiar este o oportunitate de învățare și de creștere, pentru mine și pentru clienții mei. Atunci știam acest lucru teoretic, însă nu se regăsea în comportamentele mele.

Dacă aș da o definiție succesului în coaching, definiția ar fi legată de evoluția individuală în profunzimea relaționării, de nivelul de deschidere către a învăța despre tine și ai tăi, în orice context, inclusiv din relațiile cu clienții tăi, de intenția „influenței” – ce curge în tine din interacțiunea cu mediul și cu oamenii, ce curge din tine în mediu și în oameni.

Marea a adus aproape de mal multe meduze maronii. Nu știm dacă reprezintă sau nu un pericol pentru noi, așa că ne ținem la distanță și ne gândim că azi nu am nimerit o plajă tocmai faină, din cauza meduzelor.

Fac câțiva pași în spate și mă așez pe șezlong, pic dezamăgită.

Și de acolo văd cu adevărat plaja. Și Marea.

Miroase sărat. Sună învălurit, a val și a Dire Straits. Câțiva oameni se lasă purtați de apa cu meduze maronii. Briză.

Ce e: pierdere – aproape câștig – câștig?

Gândul câștigător: marea conține și susține viața meduzelor maronii, ele aparțin locului. Aș putea aparține și eu, m-aș putea integra în marea cu meduze, dacă mi-ar fi mai puțin frică – culmea, nici măcar nu știu dacă sunt periculoase.

Co-abitarea cu ochii deschiși către toți ,,locuitorii”, nu doar către starea MEA de bine, pare azi o rețetă posibilă a succesului.

Mă duc în mare, să mă împrietenesc cu meduzele maronii.

Și doar așa privindu-le de aproape am șansa să le văd în toată splendoarea lor, cu forma lor de farfurii zburătoare, cu antene albăstrui și mișcări grațioase.

Un om al mărilor îmi spune că nu reprezintă niciun pericol, chiar dacă le atingi sau te ating…

Ce ar mai fi de adăugat la definiția de mai sus privind succesul în coaching?

Că este despre a fi înăuntru, nu pe mal.

___________________________________________________

Referințe